Viciile de consimțământ în reglementarea Codului Civil de la 1864

Descriere

PREZENTARE CARTE

„Nu există contract acolo unde nu a fost constatat faptul că cele două părţi au vrut aceasta, însă nu este nici acolo unde fiecare a vrut în solitudine. Consimţământul este, pe rând, voinţa fiecărui contractant şi acordul voinţelor lor.”

Jean Carbonnier

Existenţa consimţământului este o condiţie necesară pentru validitatea contractului, dar nu şi suficientă. Se cere, în plus, ca acest consimţământ să fie liber, dat în cunoştinţă de cauză și neviciat. Prezenta lucrare reprezintă teza de doctorat a autoarei, susținută în anul 2005, și analizează viciile consimțământului și regimul sancționator al acestora în ambientul legislativ reprezentat de Codul civil de la 1864. Dacă la intrarea în vigoare a acestui act normativ principiul egalităţii părţilor juca un rol axiomatic în reglementarea raporturilor juridice de drept civil, actualmente această regulă esenţială pentru echilibrul contractual nu pare să valoreze mai mult decât un mit perimat. Explozia informațională, concentrarea de capitaluri, presiunea unor mijloace de publicitate tot mai insinuante, dezvoltarea tehnicilor de marketing tot mai agresive, proliferarea situaţiilor de dependenţă de contract generate de expansiunea creditării – toate acestea reprezintă un teren fertil pentru „fragilizarea” consimțământului, ceea ce reclamă augmentarea și diversificarea mijloacelor de protecție în această materie. Multiplicarea fără precedent a cunoştinţelor tehnice şi juridice va alimenta clivajul dintre categoria celor care se pot adecva din punct de vedere intelectual comprehensiunii fluxului de informații și cei care vor deveni sau vor rămâne niște analfabeți funcționali, context ce reclamă reglementarea, de lege ferenda, a instituției erorii de drept. Sub presiunea hiperinflației normative, devine din ce în ce mai clar că juriștii nu vor putea rămâne cantonați la infinit în „turnul de fildeș” al prezumției (sau ficțiunii?) nemo censetur ignorare legem. Eroarea de drept este o realitate iminentă, însă, pentru a preveni abuzul de drept, mai întâi va trebui identificată, iar mai apoi configurată normativ, granița volatilă între eroarea scuzabilă și cea nescuzabilă. Concluzia este că sancţiunile viciilor de consimţământ, în reglementarea Codului civil de la 1864, nu par adaptate gradului de rafinament al surselor de alterare a voinţei, care asediază raporturile contractuale la început de mileniu trei. Viitorul ar trebui să aparţină sancţiunilor civile flexibile, care permit, la alegerea victimei, menţinerea contractului afectat de vicii de consimţământ, corelativ însă cu posibilitatea înlăturării consecinţelor prejudiciabile pentru victimă prin intermediul reglajului fin al daunelor-interese. Alături de răspunderea civilă, instituţii precum regularizarea, adaptarea sau refacerea contractului aşteaptă „proba de foc” a confruntării cu realităţile sociale pe care sunt chemate să le reglementeze juridic. Marea provocare ce se află în faţa legiuitorului şi a instanţelor de judecată constă în necesitatea adaptării sancţiunilor, care trebuie să fie simultan eficiente, atât în ceea ce priveşte protecţia intereselor victimei, cât şi în ceea ce priveşte reprimarea comportamentului antisocial al autorului alterării voinţei victimei.