Un ev enorm și delicat. Poeți ai veacului de mijloc și ai Prerenașterii franceze

Descriere

PREZENTARE CARTE

Fără a fi un autentic paseist, am nostalgia, la răstimpuri, a nu puţine epoci revolute. Cam între opt şi zece ani, istoria antică era febleţea mea. Apoi, prin Ivanhoe, să zicem, am devenit un filomedievist. Prepubescent, Dumas le père m-a introdus, după aceea, cu delicii, într-o istorie ce avea,-n curând, să poarte denumirea (seacă) de „modernă”. Cei 3 + 1 muschetari urmau, vingt ans après, să fie, fără să-şi bată prea mult capul, contemporani cu „paşoptistul” (sic!) Tratat de pace westphalez… Dar cea mai mare simpatie a mea, ca brav  historiofil precoce, va fi rămas Veacul cel de Mijloc. Pe lângă el, Antichitatea mi se părea,-n sfârşit, anostă, fără culoare şi frigidă (din cauza şi a atâtor, poate, statui albite de intemperii). M-am bucurat, apoi, să aflu că şi Verlaine avea părerea asta, şi că sufletului antic, „rude et vaine”, îi prefera, într-un sonet ilustru, „le Moyen Age énorme et délicat”. Cu cât urcam mai mult pe firul vremii, cu-atât mai drag mi-era acesta – lăsând pe dinafară, totuşi, the Dark Age, cea care, încă, „rude et vaine”, nu-mi surâdea. Acest răstimp îmi producea, în rest, o disconfortabilă senzaţie de frig, de igrasie şi epocă de piatră. Wikingii fascinanţi, desigur, prin romantismul lor pirateresc, nu-mi spuneau mare lucru. Deschizând, apoi, ca pe o uşă, coperta unor tomuri de istorie, o brumă de căldură,-n plină iarnă („the winter of our discontent”), voi fi simţit ieşind, nu peste mult, din apele (Aix!) termale ale Aachenului caroling. Pasiunea mea (ce,-n rest, făceam abstracţie de versantul sumbru al feudalităţii) aveau să fie, însă, politic incorectele (!) Cruciade (cu, totuşi, nu puţine benefice urmări în varii planuri), – încât chiar începusem o baladă ce debuta cu-aceste patru versuri: „O mie nouăzeci şi şase,/ An de la Domnul, slova spune,/ Mulţime mare se-adunase/ În negurosul Soare-Apune…” Aveam vreo paisprezece ani: nu-i aşa că-i înduioşător? – Altminteri, n-am studiat istoria, căci m-a luat valul literaturitei. Dovadă, chiar această carte, – în care, însă, am rămas, se pare, acelaşi filomedievist (ca, evident, traducător, nu ca istoric).

 Ş. F.